Spuneam ca voi incerca sa evit subiectele comode si le voi prefera intotdeauna pe cele mai controversate, in ideea de a crea premizele unei discutii / dezbateri interesante, nu doar a unui monolog, urmat de un cor aprobator si un ropot de aplauze, iar adevarul e ca imi vine greu sa ma gandesc la un subiect mai controversat decat cel pe care il propun astazi. Si, pentru a evita eventualele comentarii sau atacuri ad-hominem la adresa mea, o sa recunosc, inca de la inceput, ca da, sunt un misogin (moderat), dar in acest articol voi incerca sa fiu cat mai obiectiv cu putinta si nu ma voi lasa condus de aceasta “parte intunecata” a personalitatii mele.
In general, sunt o persoana destul de relaxata si rareori ma enervez pentru felul de a fi a celor din jurul meu; exista, totusi, doua categorii de oameni care reusesc intotdeauna sa ma scoata din pepeni. Prima categorie (fara legatura directa cu subiectul nostru) e reprezentata de acei tineri / adolescenti (care, cel mai adesea, de-abia au implinit 18 ani), care, atunci cand vine vorba de drepturi, au pretentia sa fie tratati ca niste adulti responsabili (pretinzand, de exemplu, ca e dreptul lor sa aleaga sa isi ignore studiile, sa traiasca in promiscuitate, sa isi faca piercinguri si tatuaje sau sa abuzeze de tot felul de substante – gen tigari, droguri sau alcool), insa, atunci cand vine vorba de indatoriri, asteapta sa fie tratati in continuare ca niste copii si li se pare de domeniul firescului ca parintii sa le asigure nu doar casa, masa, haine sau rechizite, dar pana si bani de buzunar, pe care sa-i poata folosi, dupa bunul plac, pentru activitatile mentionate anterior.
O a doua categorie (de data asta, aflata in directa legatura cu subiectul nostru), care, din punctul meu de vedere, este la fel de ipocrita ca si prima, o reprezinta acele feministe care pretind tot felul de drepturi si avantaje care, traditional, tin de apanajul barbatilor, fara insa a fi deloc dispuse sa renunte, la randul lor, la drepturile si avantajele care, tot traditional, sunt specifice femeilor. De exemplu, am vazut, in ultimul timp, tot mai multe cazuri de barbati care sunt trimisi la bucatarie sa-si faca singuri de mancare, dar a caror consoarte nici macar nu se gandesc sa imparta si alte treburi, cum ar fi caratul sacoselor cu cumparaturi de la piata, reparatul masinii, sau, ducand lucrurile mai in extrem, taiatul lemnelor sau turnatul betoanelor; ba chiar, peste toate astea, se mai si plang ca respectivul barbat, ramas cu toate obligatiile lui, plus cel putin jumatate din cele ale sotiei emancipate, nu mai e la fel de atent ca la inceput si nu ii mai aduce flori in fiecare saptamana.
Nu ma intelege gresit, nu spun nici un moment ca, intre barbati si femei, ar trebui sa existe o relatie de dominare (respectiv de supunere); ba chiar, din contra, sunt intru totul de acord ca respectiva relatie ar trebuie sa fie una echitabila, de parteneriat, de egalitate chiar, daca vrei, doar ca nu o egalitate oarba, mecanica, absoluta, manifestata pe toate planurile, ci, mai degraba, una obtinuta dintr-o suma de avantaje si dezavantaje, de drepturi si indatoriri, care se pot imbina intr-un mod mult mai natural si mai armonios intr-un parteneriat real – ceva de genul 1 + 3 + 6 = 2 + 4 + 4 sau a simbolului yin si yang, unde, indiferent cum ai privi, in nici o sectiune a cercului nu exista nici macar o urma de egalitate, dar, atunci cand privesti imaginea in ansamblu, observi ca egalitatea este perfecta.
Si da, e adevarat, in ceea ce ma priveste, sunt mai conservator (poti sa spui linistit si “invechit” sau “depasit”, ca promit sa nu ma supar) si am convingerea ca pot castiga suficient cat sa tin singur “casa in spate” (si nu, asta nu inseamna ca ea nu poate sa lucreze, daca isi doreste acest lucru, doar ca banii pe care ii castiga vor fi strict banii ei si nici macar nu ma va interesa pe ce ii va cheltui) si, deasemenea, sa fiu tandru, romantic si atent la nevoile ei, dar, in acelasi timp, ma astept ca, atunci cand vin acasa, dupa o zi grea de munca, cu un buchet de flori in mana, sa gasesc mancarea calda pe masa, berea rece in frigider, meciul de fotbal inregistrat pe calculator si pe ea dezbracata in pat (si nu, nu pe principiul ca i-as fi superior, ci tocmai pe principiul echitabilitatii, care spune ca dupa o zi grea de munca am si eu dreptul la o seara placuta si relaxanta).
Si nu, asta nu inseamna ca spun ca aceasta este o reteta universal valabila sau ca orice femeie ar trebui sa stea doar “la cratita”, mai ales intr-o lume in care, de multe ori, respectiva femeie are si ea un job, unde munceste la fel de mult ca barbatul ei si de unde aduce la fel de multi bani in casa. Ceea ce incerc sa spun e, doar, ca trebuie sa existe un echilibru si, in momentul in care tu, ca femeie, iti revendici anumite drepturi sau incerci sa scapi de anumite indatoriri, e normal sa te gandesti, in acelasi timp, si la ce concesii esti dispusa sa faci. Si spun asta pentru ca avem doar doua variante rezonabile – ori acceptam ca suntem barbati si femei, fiecare cu felul sau de a fi, cu drepturile si indatoririle sale, fie ca suntem cu totii oameni, cu aceleasi drepturi si indatoriri; dar, a vrea ca egalitatea sa existe doar cand vine vorba de “stat la cratita”, dar sa dispara complet cand vine vorba de carat sacosele de la piata sau de turnat betoane, e, in opinia mea, doar o mare dovada de ipocrizie…
In general, sunt o persoana destul de relaxata si rareori ma enervez pentru felul de a fi a celor din jurul meu; exista, totusi, doua categorii de oameni care reusesc intotdeauna sa ma scoata din pepeni. Prima categorie (fara legatura directa cu subiectul nostru) e reprezentata de acei tineri / adolescenti (care, cel mai adesea, de-abia au implinit 18 ani), care, atunci cand vine vorba de drepturi, au pretentia sa fie tratati ca niste adulti responsabili (pretinzand, de exemplu, ca e dreptul lor sa aleaga sa isi ignore studiile, sa traiasca in promiscuitate, sa isi faca piercinguri si tatuaje sau sa abuzeze de tot felul de substante – gen tigari, droguri sau alcool), insa, atunci cand vine vorba de indatoriri, asteapta sa fie tratati in continuare ca niste copii si li se pare de domeniul firescului ca parintii sa le asigure nu doar casa, masa, haine sau rechizite, dar pana si bani de buzunar, pe care sa-i poata folosi, dupa bunul plac, pentru activitatile mentionate anterior.
O a doua categorie (de data asta, aflata in directa legatura cu subiectul nostru), care, din punctul meu de vedere, este la fel de ipocrita ca si prima, o reprezinta acele feministe care pretind tot felul de drepturi si avantaje care, traditional, tin de apanajul barbatilor, fara insa a fi deloc dispuse sa renunte, la randul lor, la drepturile si avantajele care, tot traditional, sunt specifice femeilor. De exemplu, am vazut, in ultimul timp, tot mai multe cazuri de barbati care sunt trimisi la bucatarie sa-si faca singuri de mancare, dar a caror consoarte nici macar nu se gandesc sa imparta si alte treburi, cum ar fi caratul sacoselor cu cumparaturi de la piata, reparatul masinii, sau, ducand lucrurile mai in extrem, taiatul lemnelor sau turnatul betoanelor; ba chiar, peste toate astea, se mai si plang ca respectivul barbat, ramas cu toate obligatiile lui, plus cel putin jumatate din cele ale sotiei emancipate, nu mai e la fel de atent ca la inceput si nu ii mai aduce flori in fiecare saptamana.
Nu ma intelege gresit, nu spun nici un moment ca, intre barbati si femei, ar trebui sa existe o relatie de dominare (respectiv de supunere); ba chiar, din contra, sunt intru totul de acord ca respectiva relatie ar trebuie sa fie una echitabila, de parteneriat, de egalitate chiar, daca vrei, doar ca nu o egalitate oarba, mecanica, absoluta, manifestata pe toate planurile, ci, mai degraba, una obtinuta dintr-o suma de avantaje si dezavantaje, de drepturi si indatoriri, care se pot imbina intr-un mod mult mai natural si mai armonios intr-un parteneriat real – ceva de genul 1 + 3 + 6 = 2 + 4 + 4 sau a simbolului yin si yang, unde, indiferent cum ai privi, in nici o sectiune a cercului nu exista nici macar o urma de egalitate, dar, atunci cand privesti imaginea in ansamblu, observi ca egalitatea este perfecta.
Si da, e adevarat, in ceea ce ma priveste, sunt mai conservator (poti sa spui linistit si “invechit” sau “depasit”, ca promit sa nu ma supar) si am convingerea ca pot castiga suficient cat sa tin singur “casa in spate” (si nu, asta nu inseamna ca ea nu poate sa lucreze, daca isi doreste acest lucru, doar ca banii pe care ii castiga vor fi strict banii ei si nici macar nu ma va interesa pe ce ii va cheltui) si, deasemenea, sa fiu tandru, romantic si atent la nevoile ei, dar, in acelasi timp, ma astept ca, atunci cand vin acasa, dupa o zi grea de munca, cu un buchet de flori in mana, sa gasesc mancarea calda pe masa, berea rece in frigider, meciul de fotbal inregistrat pe calculator si pe ea dezbracata in pat (si nu, nu pe principiul ca i-as fi superior, ci tocmai pe principiul echitabilitatii, care spune ca dupa o zi grea de munca am si eu dreptul la o seara placuta si relaxanta).
Si nu, asta nu inseamna ca spun ca aceasta este o reteta universal valabila sau ca orice femeie ar trebui sa stea doar “la cratita”, mai ales intr-o lume in care, de multe ori, respectiva femeie are si ea un job, unde munceste la fel de mult ca barbatul ei si de unde aduce la fel de multi bani in casa. Ceea ce incerc sa spun e, doar, ca trebuie sa existe un echilibru si, in momentul in care tu, ca femeie, iti revendici anumite drepturi sau incerci sa scapi de anumite indatoriri, e normal sa te gandesti, in acelasi timp, si la ce concesii esti dispusa sa faci. Si spun asta pentru ca avem doar doua variante rezonabile – ori acceptam ca suntem barbati si femei, fiecare cu felul sau de a fi, cu drepturile si indatoririle sale, fie ca suntem cu totii oameni, cu aceleasi drepturi si indatoriri; dar, a vrea ca egalitatea sa existe doar cand vine vorba de “stat la cratita”, dar sa dispara complet cand vine vorba de carat sacosele de la piata sau de turnat betoane, e, in opinia mea, doar o mare dovada de ipocrizie…
Comments
Post a Comment